Exista un numar destul de socant de cadavre rusesti ramase in urma bombardamentelor ucrainene pe frontul lor de est.
Trupele Kievului se misca atat de repede si metodic, incat nu exista timp pentru a colecta mortii inamicului.
Este o ilustrare sumbra a succeselor actuale ale Ucrainei pe campul de lupta.
In timp ce le-am urmat traseul prin satul Yampil si spre Torske, la marginea granitei Luhansk, am vazut zeci de vehicule militare arse si copaci de padure parjoliti, care au evidentiat ferocitatea bataliei.
Exista semne repetate ca ucrainenii si-au tinut o ambuscada inamicul, adesea se pare, punandu-i la panda si atacandu-i de pe front, in timp ce rusii incearca sa fuga in pozitiile lor defensive mai adanc in Donbas.
Ucrainenii au acum orasul Kreminna in mira. Ocuparea acesteia le va deschide poarta catre Lugansk si intreaga regiune si ii va lasa pregatiti sa recupereze orasele gemene Lysychansk si Severodonetsk.
Drumul de la Torske la Kreminna este marcat de epave de vehicule bombardate.
Am vazut soldati ucraineni incarcati cu munitii si saci de truse indreptandu-se pe drum spre Luhansk pentru a mai lupta.
„Totul va fi Ucraina ”, a strigat unul dintre ei dupa noi cu o liniste vesela. — Auzi asta? striga un altul, facand un semn deasupra noastra.
Exista un fundal constant de bombardamente, de trage de rachete Grad si, la un moment dat, auzim un jet in aer urmat de tunetul terifiant al bombelor care ploua in directia Kreminna.
„Vor arunca mai multe aici in curand”, avertizeaza el.
Autobuzul galben marcat de buzunar in care ne aflam in apropiere are cadavrul unui soldat rus atarnat de scaunul soferului. Usa autobuzului este deschisa si bratele ii atarna deasupra soselei, de parca ar fi incercat cu disperare sa iasa inainte ca moartea sa-l revendice.
Mainile lui sunt negre cu murdarie inradacinata. Capul ii este deschis. Moartea si razboiul sunt tragic de urate, dar in acelasi timp jalnice.
Rudele lui din Rusia probabil nu au idee despre soarta lui sau despre cum si-a gasit sfarsitul in acest autobuz stricat si stricat la capatul unui drum plin de carcase de vehicule.
Portiunea de drum de langa autobuz este acoperita cu o patura de uniforme rusesti si alte haine si bunuri aruncate. Este un haos haotic, incurcat, care miroase a panica si frica.
La mica distanta, o femeie pe nume Anna, care poarta un batic colorat de lana, ne povesteste despre luptele feroce din afara fermei in care locuieste cu sotul ei. Ea abia s-a retras din agricultura si probabil ca astepta cu nerabdare o perioada de relaxare dupa o viata de grea grea.
In schimb, ea ne povesteste cum un soldat rus alergase in curtea ei cu cateva zile in urma, incercand sa se ascunda de atac.
Purta haine civile, dar avea o arma si o armatura verde pentru armata. Cand el este impuscat, ea nu suporta sa-si lase cadavrul in curtea ei pentru ca pasarile si sobolanii sa manance.
Nu se poate opri din plans, povestind ce s-a intamplat. Este inca foarte proaspat si crud pentru ea. Ea si sotul ei tarasc cadavrul pe campul din spatele casei lor si sapa un mormant, deasupra caruia pun jacheta verde.
Documentele pe care le gasesc asupra lui arata ca are 30 de ani si este din Moscova.
„A fost primul militar pe care l-am vazut vreodata mort”, ne spune ea intre plans.
“N-am simtit nimic, nimic. A venit sa ne omoare.” Dar vocea ei se stinge cand este invaluita de plans.
Trauma acestui razboi nu a dezbracat-o inca pe Anna de umanitatea ei de baza. El are aproximativ aceeasi varsta cu propriul ei fiu. Un alt tanar care moare intr-un razboi in care nu a ales niciodata sa lupte.
Obuzele continua sa aterizeze aproape si o fac sa tresare constant. “Este atat de infricosator. Este atat de, atat de infricosator”, spune ea. „Cand casele sunt in flacari, este terifiant.
„Casa asta ardea chiar aici”. Ea da din cap spre casa vecinului ei.
O intrebam daca prefera sa mearga la adapostul ei pentru a se ascunde putin si sa se simta mai in siguranta.
“Pot sa merg? E in regula?” Chiar si indurand toata aceasta moarte si chin, ea este nespus de politicoasa cu strainii.
Il imbratiseaza pe colegul nostru ucrainean Artem, care are aproximativ aceeasi varsta cu soldatul rus mort. El este o fata calda si prietenoasa pentru ea in mijlocul acestei groaza.
„Nu ne mai este frica de nimic”, ne spune un soldat care se numeste Lynx. „Stim pentru ce luptam – ne luptam pentru pamantul nostru.
“Nu ne este frica de armele nucleare sau chimice. Am inceput si nu ne vom opri pana nu ne eliberam tot pamantul”.
„Din punct de vedere mental, sunt gata sa mor”
Restul unitatii sale care se afla pe vehiculul lor blindat de transport de personal nu sunt la fel de descurajati de amenintarea nucleara.
„Din punct de vedere mental sunt gata sa mor”, spune Oleksander, „deci daca se intampla (un atac nuclear), atunci se va intampla”.
Cand esti pregatit sa-ti dai viata intr-un razboi, se pare ca modul de a muri capata o semnificatie foarte diferita.
Calatorim impreuna cu echipajul printr-o padure din ce in ce mai mlastina, cu bazine de apa noroioasa presarata peste tot.
Anotimpurile se schimba rapid, iar vremea nefavorabila este ceea ce ucrainenii incearca sa treaca inainte.
Doar vehiculele militare pot traversa cu usurinta terenul atat de solicitant, iar conditiile deteriorate le vor provoca chiar si pe acestea.
Ucrainenii se afla intr-o cursa impotriva iernii, precum si intr-o lupta feroce cu trupele rusesti – si nici nu isi pot permite sa piarda.
