Ce putem face?

Trump. Orban. Farage. LePen. Ergodan. Zeman. Wilders. Altii, multi altii, si la urma si mai inaintea tuturor, Putin, autorul Indrumarului pentru Dictatori, editia 21, revazuta si adaugita. Vedem ingroziti zilele astea cum lumea ce ni s-a deschis inaintea ochilor in sangerosul nostru decembrie revolutionar se transforma, se inchide, se urateste, isi pierde directia si se prabuseste accelerat pe panta populismului, a militarizarii, a discriminarii si a xenofobiei, a inegalitatii si a intolerantei declamate de la tribuna. Soarele nostru moral a parcurs intregul cerc zodiacal si a ajuns acum din nou sub semnul nefast al Tapului Ispasitor. Discursurile aclamate fanatic rasuna azi in pietele noastre publice virtuale si, sub acoperirea lor, se ascut cutitele lungi. Turcia isi doarme cosmarul adanc la doi pasi de noi sub un cer de cristal, aratandu-ne si noua, si inamicilor libertatii noastre ca da, se poate, uite ca inca se mai poate.

In aceasta mare neagra ca vinul in care ne scufundam sub greutatea incertitudinilor si a impotentei noastre, pare ca Romania a fost ferita de ce e mai rau. Reusim, iata, dupa doua decenii si mai bine de democratie, sa alegem in continuare intre hoti mai noi si hoti mai vechi, intre corupti si sfertodocti cu doctorate, intre spagari si spaguiti. Liderii nostri de pana acuma au fost mai toti niste gaunosi moral care ne-au furat viitorul copiilor si batranetile parintilor, dar nu au incercat niciodata sa ne amaneteze zeilor razboiului. Vadimii nostri au fost mereu marginali, exotici, niste unelte in mana mafiei politice post comuniste, mulsi de zeama patriotarda pana s-au sterpit si apoi au fost aruncati in santul derizoriului. Romanii nu sunt extremisti, zice o vorba zilele astea. Asa sa fie? Asta e oare explicatia?

Parerile sunt impartite. Unii zic ca de vina este neseriozitatea noastra nationala care ne saboteaza impulsurile mai grandioase si ne impiedica astfel sa actionam prea radical intr-o directie sau alta. Altii dau vina pe lenea traditionala si pe lipsa de coeziune a societatii romanesti ce nu permit coagularea unor miscari de masa, indiferent de stindard. Sunt gasite tot felul de justificari istorice si pseudoistorice, sociale si culturale. Suntem fie un neam ospitalier si prietenos, ce primeste la san orice natie ratacita, fie niste xenofobi ce resping orice schimb de sange cu etniile din preajma, pastrand astfel puritatea si omogenitatea societatii noastre, o sursa de stabilitate, la urma urmelor. Se pot gasi explicatii in incompetenta partidelor si a liderilor lor politici care sunt incapabili sa isi asume o misiune nationala si prefera sa pedaleze tot felul de scuze si proiecte minore care nici nu ne arunca pe firmamentul natiunilor lumii, dar nici nu ne imping in prapastia nationalismului prea mandru de el insusi ca sa isi dea seama cat e de bolnav. Si, in fine, sunt si cei ca mine care cred ca explicatia consta intr-un amestec din toate astea binecuvantat cu mult, foarte mult noroc.

Cum nu stim foarte exact de ce am fost feriti de flagelul acestui deceniu, ne ramane sa ne intrebam daca vom fi asa mai pe departe si ce anume putem face, daca putem face ceva, pentru a evita decaderea noastra inapoi in lumea sumbra a dictaturii din care, istoric vorbind, abia am iesit la lumina. Nu stiu raspunsul, imi e greu sa imi dau seama acum daca vom reusi sa evitam bolile contagioase ce ne-au umplut vecinii de bube, dar cred ca putem incerca si stiu si cum. Cred ca stiu, cel putin, nu pretind emisiunea adevarului imuabil prin nari, dar merita sa scriu, zic eu, ce cred ca putem face. Premisa pe care imi ridic esafodajul discursului afirma ca noi si politicienii nostri suntem legati prin mii si mii de fire si ca fiecare gest pe care una dintre parti il incearca se desface in limita libertatii pe care i-o permite cealalta parte. Distinctia in ei si noi, politicieni si cetateni, este utila analizei din anumite perspective, dar nu trebuie sa uitam ca este, la urma urmelor, o sectionare artificiala a unei singure societati in doua parti ce nu pot supravietui una in absenta celeilalte. Marja de manevra a politicienilor este rezultanta constrangerilor pe care fiecare membru al societatii le plaseaza asupra actului politic. Nu poate exista un gest politic in afara oricarei sustineri populare nici macar intr-o dictatura si, cu atat mai putin, intr-o democratie, chiar imperfecta, cum este a noastra. Astfel descrisa, relatia dintre noi si politicienii nostri este mai stransa decat obisnuim sa credem, si suntem obligati sa acceptam ca putem sa ne influentam politicienii si sa le dictam agenda, abordarea si obiectivele in masura in care, impreuna, reusim sa ne sincronizam pretentiile si deceptiile politice.

Iata, deci, de ce cred ca trebuie sa depasim batrana dilema a lui „eu pe cine votez” si sa intelegem ca, daca ne raportam corect la actul si mesajul politic, cei pe care ii vom vota, indiferent cine sunt, vor fi nevoiti sa evolueze intr-un cerc pozitiv, in care intrebarea cheie este „cine este mai bun pentru noi?”, nu cine ne poate rani mai putin. Propun astfel niste masuri de igiena politica pe care fiecare dintre noi le poate adopta, daca le considera pe gustul sau, si care, daca ar fi astfel raspandite printre noi, ar impinge clasa noastra politica inainte in bloc, nu individual si mereu disperat.

In primul rand, cred ca trebuie sa abandonam politica tribala. E necesar sa incetam a ne imparti in galerii de suporteri cu fulare si intelepciuni mereu vopsite in culorile echipei pe care o sustinem. Trebuie sa intelegem si sa acceptam ca fiecare parte are propriile vicii si virtuti si sa avem curajul sa criticam viciile tutoror in timp ce aplaudam virtutea oriunde s-ar gasi ea. Sa fim subiectivi este inevitabil, sa facem din asta un merit este o prostie. Subiectivismul nostru este o piedica pe drumul spre o societate mai armonioasa si mai echitabila, drum pe care noi toti ne dorim sa mergem indiferent de divergenta dintre destinatiile pe care ni le imaginam, si, cum este parte din noi, din ceea ce suntem si credem noi ca suntem noi, e foarte greu sa il identificam in propria curte. Va cer, asadar, sa va intrebati acum, cand cititi aceste randuri, cand a fost ultima oara cand ati admis, chiar si doar in intimitatea propriei constiinte, ca echipa adversa are dreptate si sustine o idee ce are sens si substanta. Nu pretind ca toti participantii la teatrul politic au dreptate in mod egal sau echilibrat si ca e doar o problema de perspectiva cui dai dreptate si cui nu. Departe de mine gandul asta, unele factiuni politice sunt net inferioare celorlalte si e un act necesar de discernamant sa le sortam dupa intentii si fapte. Dar e de domeniul imposibilului ca un partid legitim care are tractiune populara sa sustina 100% niste tampenii, sper ca acest adevar social este indiscutabil. In consecinta, daca nu poti vedea cand tabara ta greseste sau cealalta are dreptate, indiferent cat de rar se intampla asta, e semn clar al unei desprinderi de realitate care va fi platita, la urma urmelor, de cel desprins. Altfel zis, daca nu va amintiti cand ati dat dreptate partii adverse intr-o conversatie pe teme politice, cea mai probabila explicatie este ca aderati la mesajul grupului politic din care faceti parte din motive preponderent afective, emotionale, nu rationale. Sunteti de acord cu doctrina tribului vostru pentru ca vreti sa fiti niste onorabili membri ai acestui trib, nu pentru ca ati judecat punctual si rezonabil fiecare actiune a celor din jur si ati ajuns la concluzia ca este justificata.

Tribalismul politic nu este o vina, este un pericol. Este necesar sanatatii sociale sa ne pastram abilitatea de a ne critica fratii si a ne aplauda dusmanii fara a fi acuzati de tradare, iar construirea unei societati in care aceasta abilitate este pretuita nu este sarcina politicienilor, ci a noastra, a tuturor. Sa invatam din greselile altora si sa nu le repetam. Sa ne uitam la Turcia si sa vedem cu limpezimea celui din afara cauzele ruinei sale. Pana acum cativa ani, partidul kemalist republican secular, CHP, conducea cu mana forte destinele tarii. Coruptia guvernelor sale, abuzurile impotriva drepturilor omului, incalcarile libertatilor religioase, cronismul cronic, incompetenta administrativa, inechitatea accesului la dezvoltare si educatie, toate aceste pacate erau cunoscute suporterilor CHP din Turcia si din afara. Criticile interne au fosr insa astupate sub perna puterii, iar cele externe nu au venit niciodata. „E drept ca…, dar…” a fost ani de zile debutul oricarei discutii despre greselile CHP. Speriati de imaginea demonica a alternativei conservator religioase, reformatorii societatii turce si-au inghit ani la randul criticile impotriva propriului trib pentru a nu furniza argumente de calibru greu opozitiei. Din acelasi motiv, au refuzat cu obstinatie sa recunoasca meritele guvernarii AKP care le-a urmat si care, intr-o faza initiala, a adus mai multa libertate si mai multa prosperitate Turciei decat oricare din guvernele precedente. In oglinda, suporterii AKP, animati de un spirit revolutionar de inteles pe undeva, au calcat in aceeasi capcana, negand orice merit al CHP si idolatrizand politicile AKP.

Nu iti critici colegii, nu iti aplauzi dusmanii au gandit ani la randul turcii, indiferent de care parte a baricadei s-au plasat. Urmarile le vedem azi. AKP a mobilizat exemplar electoratul de care CHP si-a batut joc si, sprijinindu-se pe el, a castigat puterea si a transformat Turcia. Nenumaratele pacate ale kemalistilor au iesit la lumina atunci cand nu au mai putut fi inabusite cu banii statului, taind partidului republican orice ascendent moral si urma de legitimitate si transformandu-l intr-un vehicul politic a carui masa este singura calitate. Lipsiti de echilibrul oferit de o critica interna solida, conservatorii turci au sarit peste cal si au mers prea departe, ajungand azi intr-un punct de unde nu mai e cale de intoarcere. Sa fi fost societatea turca una mai sincera cu sine insasi, azi ar fi fost un model de integrare etnica si religioasa in Europa si proximitatea ei. Fiindca nevoia de afiliere la un trib politic a prevalat, sufocand ratiunea, am ajuns unde suntem acum: AKP s-a transformat dintr-o speranta politica in care am crezut toti intr-una dintre cele mai nefaste grupari politice europene (da, da, europene, fac parte din acelasi grup politic cu guvernantii Poloniei si ai Regatului Unit). CHP este un partid castrat care danseaza sedat dupa cum canta tamburinele islamiste. Criticii din ambele partide care mai indraznesc sa deschida gura sunt violati in puscarii. Turcia se afunda in marasmul nationalist-fascist si este, in punctul asta, dincolo de orice salvare, doar timpul si sangele victimelor o vor mai vindeca. Mai mult simt critic si mai multa onestitate in raport cu propriul trib poate ca n-ar fi fost suficient ca sa o salveze din menghina istoriei, dar cu siguranta lasitatea cetatenilor ei in a recunoaste limitele si defectele paradigmei politice pe care o imbratiseaza n-a ajutat.

In al doilea rand, va propun sa invatam impreuna sa distingem temele politice reale si semnificative de artificiile luminoase, dar reci pe care politicienii nostri le raspandesc in jur. Noi avem niste probleme grave, serioase, cruciale, care ne tin in loc. Avem si niste frustrari a caror reverberatie in noi este profunda, dar ale caror conexiuni cu prioritatile si necesitatile noastre sunt minore in cazul in care exista. Este esential sa invatam a diferentia intre aceste doua clase de subiecte pentru ca trebuie sa ascultam cu atentie ce zic politicienii nostri cand vorbesc de prima categorie, cea a problemelor cu impact social, si sa schimbam canalul cu un gest scurt din telecomanda atunci cand incep sa bata campii pe subiecte fara importanta practica, dar care ne enerveaza peste masura. Taxele si impozitele pe care le platim toti sunt un element esential din dezbaterea politica pentru ca de strategia celor ce ajung la putere in sectorul asta economic depinde prosperitatea noastra si trebuie sa intelegem in profunzime cine ce propune si incotro mergem in functie de cine este ales. Islamismul radical este, in Romania, un subiect fara nici o relevanta. Nu avem o problema cu islamistii, chiar daca altii au, nu avem absolut nici o parghie de a influenta acest fenomen global, nu putem identifica politici pozitive sau negative din perspectiva noastra pentru ca nu putem rezolva o criza care nu s-a produs inca si nu are nici o sansa sa se produca. De fiecare data cand din discursul unui politician lipseste prezentarea unei viziuni personale despre sistemul de impozitare din Romania, dar abunda solutiile fanteziste sau hai, chiar realiste, pentru a rezolva treaba cu jihadistii, trebuie sa facem un pas in spate si sa ne intrebam, in noi si intre noi, daca suntem atat de prosti cat sa ne lasam inflamati de niste manipulatori care, in marea majoritate, au studiat politica la fara frecventa.

Nu stiu daca ati vazut vreodata cum arata un elicopter greu de asalt care leviteaza deasupra tintei lansand flares pentru a distrage mijloacele contraofensive ale inamicului. Eu am vazut (pe youtube, sigur) si de cand am vazut, cam asa imi imaginez politicienii, niste tancuri plutitoare din care tasnesc flacari orbitoare ce cad rapid spre pamant in timp ce nava se roteste incet pentru a lua tinta in vizorul rachetelor aer-sol incarcate cu moarte. Din ce in ce mai des constat ca majoritatea politicienilor nostri, de o calitate mediocra fiind, nu mai aduc pe campul de lupta torpile cu numele inamicului scrijelit pe focos si prefera sa umple spatiul de depozitare astfel eliberat cu si mai multe pacaleli. Scena politica se transforma astfel intr-un peisaj daliesc-apocaliptic in care, deasupra campiei arse si ravasite si sub un cer rosu fierbinte praf, mari corabii zburatoare blindate in reputatia lor plutesc invartindu-se incet una in proximitatea presupus mortala a celeilalte si risipind efervescent jerbe inofensive si inutile de lumina, zgomot si miros de praf de pusca.

Trebuie sa intelegem noi, in primul rand, ce ne doare pe noi si sa penalizam imediat acei politicieni care inventeaza subiecte fierbinti pentru a evita sa discute despre ceea ce ne va impinge pe noi inainte sau inapoi. Si daca vom schimba toti canalul cand apar pe micul ecran diversi inutili vorbitori despre nimicuri enervante, nu doar ca vor aparea mai des pe post oameni care au ceva de zis ce merita ascultat, dar chiar si aceia care azi bat campii valorilor fara de substanta sau urmari se vor intoarce in concret si semnificativ pentru a nu fi expulzati in anonimat.

A treia metoda de supravietuire sociala si, daca vreti, nationala pe care o propun este acceptarea ideii de interes comun si transformarea acestei idei in fundamentul politicilor noastre nationale. Ne tot minunam ca prostii cum e posibil ca tarile din vestul Europei sa functioneze atat de mult mai bine decat tara noastra in conditiile in care vedem, mai ales zilele astea, ca materialul din care sunt construiti politicienii lor este de la fel de proasta calitate cum este si postavul din care au fost taiati ai nostri. Secretul stiut al guvernarilor occidentale este ca, dincolo de luptele politice inevitabile si flacarile varsate pe nas si gura pe la televizoare, politicienii occidentali inteleg ca e necesar sa cada de acord pe anumite teme esentiale pe care pot cadea de acord si ridica pe acest „common ground” proiecte si strategii care se desfasoara peste mandate si ani. E la mintea cocosului ca nu putem progresa daca fiecare jumatate de pas inainte pe care il face un guvern este dat inapoi de guvernul opozitiei care, in mod necesar, ii urmeaza la putere si caruia nu ii mai ramane timp decat pentru o jumatate de pas inainte, insuficient pentru a realiza ceva.

 

Unii dintre noi cred ca accesul la un sistem de sanatate performant este un drept ce trebuie aparat si ca toti oamenii, indiferent de venit sau contributii, trebuie sa fie ingrijiti de societatea noastra care altfel nu poate fi numita umana. Altii tot dintre noi zic ca sistemul public de sanatate costa bani si ca, pana cand vom reusi sa gasim cheile cornucopiei, trebuie sa facem sacrificii care sa permita celor ce il finanteaza sa primeasca inapoi un minim de servicii de calitate. Prost pentru toti sau mai bun pentru mai putini este o axa de discutie pe care fiecare dintre noi se plaseaza diferit si care inclina intr-o directie sau cealalta in functie de greutatea voturilor, dar care nu poate fi rezolvata. Nu vom fi niciodata toti de acord in aceasta conversatie. Dar hai sa fim de acord ca mizeria e inacceptabila. Hai sa decidem impreuna ca nu e ok ca traficantii de influenta sa se imbogateasca din suferinta semenilor lor. Hai sa acceptam ca nu e normal sa dai spaga portarului, liftierei, asistentei, doctorului, lui Dumnezeu insusi pentru a primi un graunte de umanitate inapoi. Hai sa decidem ca putinul pe care il avem trebuie folosit cat se poate de bine, ca nu e normal sa avem spitale noi ce stau inchise indiferent de motiv in timp ce mortii nostri sunt zburati inapoi catre cimitire din Europa civilizata unde i-am trimis sa moara. Sunt atatea nedreptati, atatea greseli, atatea mizerii, atatea hotii in spitalele noastre incat putem lucra o suta de ani impreuna si tot nu le vom indrepta pe toate. Ce sens are deci sa ne blocam in discutii stupid ideologice, cand putem incepe sa rezolvam dramele care ne fierb tuturor sangele in vine. Si depinde de noi, societatea lipita de monitoare si televizoare, sa impingem discursul politicienilor in directia corecta, caci putem ignora fara nici o mustrare de constiinta pe cei ce incep prin a dezbate despre echitate versus solidaritate sau mai stiu eu ce. Acesti oameni care vorbesc pe nas despre principii si valori nu vor reusi niciodata nimic, noi trebuie sa ii cautam, sa ii ascultam si sa ii votam pe cei ce vorbesc despre solutii concrete pentru problemele punctuale si critice, nu despre reforme colosale si reasezari de sistem de pe un principiu pe altul. Trebuie deci sa imprumutam urechile noastre celor ce vor sa inceapa de undeva si sa construiasca, nu celor ce isi declama apartenenta la o ideologie sau alta promovand niste chestii care, si daca ar fi acceptate pentru moment, vor fi daramate la urmatoarele alegeri de alti demagogi cu alte idei la fel de stupid abstracte.

Si poate ca atunci cand vom reusi sa rezolvam impreuna toate carentele sistemului nostru de sanatate pe care le intelegem si suferim in acelasi fel, poate ca atunci vom constata ca subiectele care ne separa si-au pierdut miza. Poate ca daca vom reusi sa curatam spitalele de furt, coruptie si risipa vom descoperi ca se poate bine pentru toti fara a se lua de la nimeni. Sau poate ca n-o sa fie asa. Hai sa ajungem acolo si vedem apoi.

Vreau sa inchei aceasta lunga diatriba cu o invitatie la optimism. Sa ne amintim vorbele pe care poetul nostru national le-a lipit pe buzele unuia dintre putinii conducatori de isprava cu care am fost binecuvantati de istorie: „De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris şi pentru noi,/ Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.” Bucurosi. Nu deprimati. Nu deznadajduiti. Nu incrancenati. Nu furiosi. Bucurosi. O natie optimista, un popor ce stie sa rada si rade tare, ce hohoteste istoric de toti si de toate nu poate fi invins de nimeni si nimic, poate fi ranit, poate fi luat in sclavie, dar nu poate fi ingenuncheat si nu poate fi oprit de la a isi lua mai devreme sau mai tarziu locul in lume. Sa radem dara, sa radem balcanic, sa radem latineste, sa radem barbar, sa radem impreuna pana cand stelele noastre norocoase ne vor rade inapoi schimbandu-ne viitorul in mai bine.  Doar noi putem face asta pentru noi si o datoram copiilor si mosilor nostri. Hai sa mergem inainte impreuna!

https://www.facebook.com/radu.ghelmez